Mă regăsesc în ea, în dimineața de primăvară cu mirosul ei proaspăt și îmbătător.
Sunt veșnic în alertă, de-a nu întîrzia undeva, de-a savura o cafea tare cu o ciocolată neagră, de-a urmări știrile de ultimă oră, ritual creat de ceva ani, în alerta de-a trăi.
Totul este atît de relativ… Îmi fac planuri pentru vacanța care vine, cariera la care demult aspir, cărțile pe care trebuie să le citesc ș.a.
Timpul se strecoară asemeni clepsidrei de nisip și golul în suflet își face tot mai mult loc. Urăsc starea de Bacovia și nopțile când plâng în brațele bărbatului meu.
Primăvara e anotimpul cel mai deosebit, ea mă surprinde cu speranțe, ca mai apoi să mi le ia. M-am obișnuit cu aceasta, dar nu m-am resemnat, m-am supărat pe ea, dar nu am cedat, ca până la urmă, să fie generoasă cu mine.
Am așteptat-o răbdatoare, încât nici nu realizez, de unde atâta răbdare?!
E primăvară iar, doar că soarele strălucește mai deosebit, e mai aprins și emană mai multă lumină, lumină care atât de mult îmi lipsea!
Mă orbește plăcut această lumină și albul imaculat ce mi l-am făcut rezervă pentru mult timp, și-mi ies din minți de fericire la văzul ochilor albaștri, cu glasu-i dulce ce-mi șoptește: “Bună dimineața, mamă!”
Îl sărut de zeci de ori și realizez că nu-i un vis, dar e acel EL, ce-l așteptam în primăvară.
