Mihail Muntean este un nume notoriu pentru cultura națională. Tenor lirico-dramatic, cunoscut în întreaga lume, a cucerit publicul din Italia, Franța, Germania, Federația Rusă, SUA, România și alte țări ale lumii. În presa internațională este numit: “un mare, viguros și excepțional tenor”, “cântăreț desăvârșit” cu vocea “tigrului regal” (ziarul “Rheinfels”, Germania). La fel, este şi interpret al muzicii de cameră. Repertoriul său include romanțe clasice, lucrări de cameră ale clasicilor muzicii occidentale, cântece napolitane, populare rusești și ucrainene.
Viziunile sale vis-a-vis de artă și frumos le descoperiţi în acest interviu.
Maestre, totuşi, talentul este o capacitate înnascută sau se dezvoltă în timp?
Talentul este o capacitate înnăscută, dar care trebuie dezvoltată în timp. E nevoie de muncă asiduă pentru a-ți dezvolta capacitățile muzicale și a ajunge să obții performanțe. Aplauzele furtunoase și ovațiile vin atunci când îți cultivi harul nativ și lucrezi mult asupra calităților vocale interpretative. Să devii un artist de operă este foarte greu, dar nu și imposibil.
Cine au fost oamenii care v-au dezvăluit capacitățile muzicale?
Am avut noroc de mentori de excepție, ca Nicolae Diducencu – un mare cântăreț, foarte apreciat în Ucraina și România, prin operele “Bărbierul din Sevilla” de G. Rossini, “Dama de pică” de P. Ceaikovski, “Trubadurul”, “Aida” de G. Verdi și altele. Am învățat de la el multe lucruri surprinzătoare și de calitate. A fost un pedagog înnăscut – avea capacitatea de a desluși orice voce tânără și intuia cum ea se va dezvolta în câțiva ani. Îi datorez foarte mult pentru grija deosebită de a avea o bună pregătire a textului și a pronunției.
Lista poate continua cu Alexei Stârcea, Lidia Lipcovscaia, Maria Cebotari, Eugenia Lucezarscaia, Elena Ivoni, Giacomo Borelli și mulți alții.
Care sunt etapele care v-au marcat considerabil cariera?
Fiecare etapă m-a marcat într-un mod anume. Ascensiunea în cariera artistică a venit cu rolurile memorabile la piesele: Canio în “Paiațe”, Manrico în “Trubadurul”, Riccardo în “Bal mascat”, Calaf în “Turandot”, Turiddu în “Cavalleria Rusticana”, Pinkerton în “Madame Butterfly”, Don Alvaro în “Forța Destinului”, Alfredo în “Traviata”, Otello în “Otello” și altele.
Cântați de aproximativ 45 de ani. Când ați atins maturitate artistică desăvârșită?
Un artist niciodată nu poate afirma că a atins maturitatea artistică. Acesta trebuie să tindă spre culmile măiestriei profesionale, să fie mereu activ în carieră – să aibă motivație pentru a crește și a culege lauri.
Ați format un ansamblu de excepție cu Maria Bieșu. Cum a fost acea experiență?
Am avut șansa de a colabora la început de cale cu această mare artistă de o incontestabilă valoare. Am debutat împreună un timp îndelungat în diverse turnee, dar și în spectacolele de acasă. Maria Bieșu ne-a reprezentat neamul, a fost și va rămâne vocea de aur a Operei Naționale – o voce caldă, expresivă, pe alocuri, chiar, pătimașă.
Ce a însemnat pentru dvs activitatea la teatrul “La Scala”?
Este una din cele mai frumoase amintiri din viața mea. M-am aflat în Împărăția Operei – țara lui Leonardo da Vinci și a lui Verdi – ea m-a fascinat la propriu. Am cunoscut-o pe cântăreața Gina Cigna, care mi-a fost îndrumătoare. Pot spune că, am avut mentori cu renume de la care am învățat lucruri de calitate. Activitatea “La Scala” a fost și un prilej bun de a învăța limba italiană, plus, am admirat în original creația lui Leonardo da Vinci, Bernini, Rafael și altele.
Când ați avut cele mai mari emoții în scenă?
Cele mai mari emoții le-am avut atunci, când am ieșit în fața publicului Italian – un public care a avut ocazia să fie alintat de prestația unor artiști de calitate, spre exemplu, Caruso. De fapt, un artist întotdeauna trăiește emoții atunci când iese în scenă. Ele nu ţin de frică, ci de responsabilitatea, pe care o simte față de public.
Mereu v-ați dedicat operei și carierei didactice. Cum le-ați îmbinat cu familia?
Cântăreț am devenit de la Dumnezeu, precum și pedagog, și soț, și tată. Pe soția mea, Galina, am cunoscut-o pe holurile Conservatorului din Chișinău. În anul II, pe când eram student la Conservator, am fost luat la armată. Patru ani am fost marinar, iar când am revenit la Chişinău, mi-am continuat studiile. În acea perioadă, Galina revine de la Moscova, unde a absolvit Conservatorul – a revenit ca ulterior să devină lector la instituția, unde eram student. Aici ne-am cunoscut. Ne-am plăcut. Iar când s-a aprins flacăra iubirii, ne-am căsătorit.
Din anul 1969 suntem împreună. Am avut mereu parte de susținerea ei și în carieră, și în viața de zi cu zi. Mi-a adus pe lume doi copii. Ei, la rândul lor, mi-au dăruit nepoți. Fiica Liza, împreună cu familia sa, este stabilită cu traiul în America. Deși a studiat la Liceul Republican de Muzică “Ciprian Porumbescu” din capitală şi a absolvit Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice, a decis să studieze şi medicina. Acum este medic la o clinică renumită din New York. Fiul, Andrei, activează la Viena în calitate de diplomat OSCE. Are doi băieți, Leon și Mihai. Am o familie frumoasă și sunt mândru de ea.
Ați găsit răspuns la versurile: “Cine suntem noi pe pământ, oameni sau actori”?
Marele Shakespeare a scris: “Viața e un teatru, iar noi suntem actorii ei”. Fiecare om își are soarta sa predestinată de Dumnezeu.
Eu am avut o copilărie agitată – am rămas fără mamă, pe când aveam nouă ani. Tata, deseori, îmi povestea despre mama – ea cânta frumos. I-am moștenit talentul. De fapt, viața unui om e împresurată cu întâmplări și evenimente: unele – frumoase, altele – mai puțin. Dar trebuie să le trăiești.
Ce le doriți cititorilor noștri?
Să depășească perioada dificilă, în care se află țara noastră acum. Să învețe a iubi. Să pună accent pe valori, pe cultură, căci doar acestea ne vor aduce un trai decent. Şi — pace în suflete.
Interviul a fost publicat în revista SPLENDID
Jurnalist: Xenia Bugneac
