Angela Ciobanu este una din actrițele celebre ale Naționalului ”Mihai Eminescu”. A făcut ŞcoalaSuperioară de Teatru “V.Nemirovici-Dancenko” pe lîngă teatrul “MHAT Moscova, specialitatea actor de teatru şi film, clasa lui V. Bogomolov. I-a avut ca profesori pe V. Bogomolov, O. Gherasimov, K. Golovco, V. Cuznețov ș.a. Este una din actrițele care posedă o muzicalitate a vocii distinctivă. Jocul ei în scenă, de fiecare dată impresionează frumos, în special, modul în care își abordează personajul. Afirmă că scena este viața ei, este locul unde se inspiră, creează, dar tot aici, își spune și ofurile.
Stimată Doamnă, îmi face plăcere să am un dialog cu dvs. Ce înseamnă scena pentru Angela Ciobanu?
Scena este locul unde îmi fac meseria care îmi place. Vroiam să devin interpretă, dar soarta m-a făcut actriță. Cu anii, conștientizez, că este un destin. Soarta m-a îndemnat și mi-a indicat calea, fapt pentru care îi sunt recunoscătoare. În perioada stagiunii teatrale sunt zile când mă aflu singură în teatru, în scenă nu e nimeni și atunci îi spun toate necazurile și doleanțele. Scena e viața mea!
Care rămîne a fi cea mai bună școală de teatru pentru dvs? Ce amintiri vă leagă de aceasta?
Am studiat la Colegiul de Arte din Soroca, orașul meu natal. Întâmplarea a făcut ca într-o zi, o colegă de-a mea, să-mi dea un ziar unde am citit un anunț de înmatriculare a studenților la Școala Superioară pe lângă Teatrul Academic (MHAT) din Moscova. Am depus documentele la școala în cauză, unde am făcut cinci ani de actorie și am învățat lucruri utile de la dascălii mei, deși, azi aș fi luat și mai multe. (zâmbește) A fost școala vieții unde am petrecut cei mai fericiți și mai plini ani de teatru, scenă, repetiții, chinuri, gânduri, creație ș.a. Un lucru important pentru un actor este disciplina, în teatru ea trebuie să fie ca în armată. Azi deseori mă întreb, cum ar fi fost soarta mea dacă nu era acea întâmplare?! Cred că ăsta mi-e destinul, că Dumnezeu prin oameni lucrează, îți întinde mâna, iar tu faci alegerea.
Suferă teatrul din Moldova de faptul că nu mai sunt trimise echipe la Moscova? Este vreo diferență între generația de actori actuală și cea de altădată?
Sigur că suferă.Trebuie să recunoaștem, că școala rusească de teatru este una din cele mai bune. O școală de actorie trebuie să fie bună. Din fericire, mai avem profesori la Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice, care au făcut studii la Moscova, atît la MHAT, cît și la Institutul de Teatru Boris Șciukin ș.a. Datorită lor, avem actori buni, cu potențial. Regretabil e faptul, că în teatru nu ne permitem să invităm regizori de peste hotare, care să vină cu noi viziuni și abordări, să monteze ceva inedit, avem actori foarte talentați! ”Schimbul de sânge” este vital pentru teatru și actori. Dar, problema financiară își lasă amprenta.
Diferența generațiilor de actori e în dascăli și școli. Generația mea a fost mai norocoasă la acest capitol. Studenții de azi au nevoie de mai multe work shop-uri, mai mulți profesori străini, din Rusia, Ucraina, Marea Britanie, SUA, pentru schimb de experiență. Avem actori perseverenți, dar și actori care își pierd speranța și evadează peste hotare și practică alte meserii. Acest moment este unul dramatic.
Pe lăngă teatru, aveți și experiență în cinematografie. În 2002-2003, Gala Premiilor UNITEM v-a desemnat ca cea mai bună actriță a stagiunii teatrale. Care filme și roluri v-au marcat cariera? Dar oameni?
În cinematografie am avut mai puține experiențe decât în teatru. Acum lucrurile în această sferă capătă contur, cineaștii noștri iau premii la diverse festivaluri internaționale. Prima experiență cinematografică a fost cu domnul Valeriu Jereghi, cel care mi-a propus un rol episodic în filmul ”Mirajul dragostei”. Țin minte bine acea filmare și nota pe care mi-a dat-o domnul regizor. Mi-a spus: ”Faptul că ești actor de teatru, se reflectă în interpretarea rolului tău”. (zâmbește)
Există o diferență între un actor de cinema și de teatru. Actorul de teatru este foarte expresiv în scenă, el își caută cu ochii partenerul, pe când în film, acțiunile acestuia sunt mai rezervate și axate la camerele de luat vederi. Atunci mi-am adus aminte lecția lui Stanislavski –”Cercurile de Atenție”, pe care am și implimentat-o în practică.
Următoarea experiență am avut-o în filmul lui Gordon — ”Luminile bordelului”. Mi-a fost mult mai simplu să joc în această peliculă, a fost ceva nou pentru mine și sunt mîndră de puținele scene pe care le-am jucat, dar care m-au marcat.
Țin să remarc și colaborarea cu Igor Cobîleanschi în filmul ”La limita de jos a cerului”. Mă mândresc cu personajul meu din acest film, unde am jucat rolul de mamă al protagonistului.
La moment, lucrez cu regizorul Sergiu Prodan, la pelicula ”Toate drumurile duc spre Roma”. Filmul redă o istorie dramatică, dar, totodată, reflectă realitatea țării în care trăim. Cred că feedback-ul acestuia va fi pe măsura așteptărilor.
Un actor bun are nevoie de studii în domeniu sau nu obligatoriu?
Categoric. Acum sunt în vogă produsele de cinema cu actori neprofesioniști, pentru a crea senzația filmului lui Tarkovski. Poți avea acel talent înnăscut, care să te facă să fii un actor bun într-un singur film și atât. Dar, aici e și meritul regizorului, cum acesta montează și alte subtilități. Actoria e o profesie care trebuie învățată. Nu este posibil să devii actor peste noapte, trebuie să ai școală.
Ce i-ați spune unui actor aflat la început care se duce la primele casting-uri? Pe ce ar trebui să mizeze?
Să aibă încredere în sine și mult curaj, să vorbească mai puțin și să învețe mult, să nu pună întrebări de prisos, să înțeleagă scopul acestei meserii grele. Talentul trebuie dezvoltat prin muncă. Un actor nu poate miza doar pe noroc. E nevoie de multă ambiție și perseverență.
Aveți vreun idol în lumea teatrului, a filmului cu care visați să jucați? Dar roluri?
În anii de studenție mi-am dorit mult s-o joc pe Ana Karenina, acum nu mă mai gândesc la ea. Am învățat să nu visez la un anumit rol. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru rolurile neașteptate pe care mi le dă. Sunt chiar mai interesante, sunt cele mai bune! E și o chestie de noroc, de exemplu, rolulul Eleonorei din spectacolul ”Casa mare” — un personaj cu o dramă lăuntrică foarte puternică.
Este viața ca o mare scenă de teatru, în care fiecare dintre noi jucăm câte un rol?
Este. Probabil că oamenii poartă măști, că le e mai greu să fie veridici, chiar și cu ei înșiși. Încercăm să ne ascundem după niște paravane. Afirmația lui Shakespeare pentru mine e o lecție — în scenă ca și în viață, trebuie să mergi până la capăt.
În calitate de spectator, țin să remarc, că interpretați profund rolurile în scenă. Cum e să intri pe ușa unei povești şi să ieşi altfel, pentru că ai trecut prin povestea aia?
E dificil, dar interesant. În procesul lucrului asupra unui chip, te prinzi la un moment dat, că începi să gândești și să vorbești ca personajul. Dar, asta ne obligă meseria! Un actor trebuie să revină la sine însuși. Încerc să nu trădez actoria, mă dedau total și nici ea nu mă trădează, ci îmi oferă noi șanse.
Soțul Dvs, Ion Mocanu, este și el actor. Cum se împacă doi soți actori pe aceeași scenă?
Sunt o norocoasă că ambii venim din aceeași sferă. Ca partener, este preferatul meu. Îmi este ușor cu el, este omul care mă înțelege din priviri. Știe când să tacă și când să vină cu un sfat privitor la un rol sau altul. Uneori apar mici divirgențe, dar astea sunt de moment.
Vis-à-vis de regrete, le aveți?
Timpul zboară foarte repede. Regret că am pus cariera mai presus de toate, regret faptul că nu am mai născut un copil. Nicio carieră nu poate să îți umple acest gol. Teatrul și meseria de actor te trădează în momentul când nu mai poți. E o jertfă pe care noi actorii conștient ne-o asumăm.
L-ați implorat vreodată pe Dumnezeu să vă dea ceva, care ar fi vital pentru viața unei femei?
Băiatul meu, Marin, a fost dorința mea cea mare. Vreau ca el să se realizeze în viață, să facă ceea ce îi place, să fie împlinit în plan profesional și personal. Dacă Dumnezeu îmi va da încă un copil, voi fi foarte bucuroasa. Las tot de dragul lui! Dar, acest lucru e în voia Domnului. (zâmbește).
